Virgil Nemoianu (n. 12 martie 1940, Bucureşti) este un eseist, critic literar, filozof al culturii şi pedagog român american.
În prezent deţine catedra specială „William J. Bayron Distinguished Professorship” la Universitatea Catolică din Washington, Statele Unite ale Americii. A mai predat la Universităţile din Bucureşti, Londra, Cambridge, Amsterdam, Cincinnati şi Berkeley (California), a ţinut conferinţe şi a prezentat comunicări la circa 50 de universităţi din Europa şi din America de Nord.
Este autorul a peste 15 cărţi şi 600 de articole şi recenzii apărute în România, Elveţia, Anglia, Statele Unite, Olanda, Canada, Germania, Ungaria şi în alte ţări.
Domeniile sale de specialitate sunt romantismul european, teoria literaturii şi istoria intelectuală a secolelor al XIX‑lea şi al XX‑lea. A publicat două lucrări literare: Simptome (1968) (roman) şi Arhipelag interior (1994) (autobiografie). Deţine titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj. Între 1979 şi 1994, a fost director al programului de literatură comparată la Catholic University of America, iar între anii 1989 şi 1991, prorector‑asociat al aceleiaşi universităţi.
A publicat mai multe volume, printre care: Îmblânzirea Romantismului (The Taming of Romanticism) (Harvard, 1985), în care lansează conceptul de romantism Biedermeier, ce defineşte forma în care curentul se adaptează în Balcani, studiu fundamental pentru cei care cercetează romantismul (ed. românească, editurile Polirom, Curtea Veche).
În 1989, publică volumul A Theory of the Secondary. Literature, Progress, and Reaction (O teorie a secundarului. Literatură progres şi reacţiune) la prestigioasa editură americană „The John Hopkins University Press” (1989). A editat, împreună cu Robert Royal, o colecţie de eseuri, Canons la John Benjamins (Amsterdam and Philadelphia). Alte lucrări publicate ‑ 1977 ‑ Micro‑Harmony: The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature (Microarmonia), 1984 ‑ Taming of Romanticism: European Literature and the Age of Biedermeier (Îmblânzirea Romantismului ‑ Literatura europeană şi epoca Biedermeier), 1989 ‑ A Theory of the Secondary: Literature, Progress, and Reaction, 1996 ‑ Multicomparative Theory, Definitions, Realities, 2004 ‑ Nonfictional Romanitc Prose: Expanding Borders (editor), 2003 ‑ Icarus Fallen: The Search for Meaning in a Uncertain World (introducere), 2006 ‑ The Triumph of Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Early 19th Century Europe, 2006 ‑ Imperfection and Defeat. The Triumph of Imperfection: The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe, 1815‑1848
1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?
Nu încape nicio îndoială că România de azi diferă net de cea dinainte de 1989: de la organizarea economiei la nivelul de trăi, de la politica externă până la drepturile civile şi umane, în fine toate orientările posibile sunt în ansamblu superioare şi mult mai benefice decât erau în perioada comunistă.
Magistratura? Da, cred că şi aici s‑au făcut progrese clare, de pildă au dispărut brutalităţile şi ilegalităţile făţişe din acea epocă tristă. Dar în totalitate? Aici sunt mai puţin sigur. Din proprie experienţă, observ că o bună doză de birocraţie persistă, după cum şi decizii arbitrare continuă să funcţioneze, iar profesionalitatea, corectitudinea sau până şi (ne vine greu să o spunem!) incoruptibilitatea nu mi se par depline.
2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?
E o întrebare delicată şi dificilă. După multe ezitări, aş spune că o măsură precum cea luată pentru Germania de Est nu pare cea mai potrivită, eu aş gândi aici întrucâtva mai nuanţat. Dintre aceşti vechi judecători, unii sunt de sigur competenţi, experimentaţi, mai cu seamă nu se vor fi făcut vinovaţi de fapte crude, ilegitime, de grosolane distorsionări ale dreptăţii. De ce s‑ar renunţa la aceştia? În fond, este chiar atât de greu să distingem pe cei care sunt inutili, răi şi proşti (ca să ne exprimăm simplu şi limpede)? Fireşte că multe figuri patibulare ar trebui să treacă urgent în viaţa privată, ba poate chiar să fie sancţionate după cum merită. Acum, îmi dau şi eu seama prea bine că se ridică o chestiune complicată moral şi juridic: cum formulezi în articole şi paragrafe distincţia? Nefiind om de specialitate, nu vreau şi nu pot sa mă amestec, să dau sugestii concrete. Pe de altă parte, refuz să cred că un specialist sau un grup de specialişti nu ar reuşi să găsească formule nimerite pentru o distincţie clară.
3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?
Da, incontestabil. Distingem între sistemele autoritare şi totalitare, pe de o parte, şi „sistemele deschise”, de cealaltă. În prima categorie, puterea judiciară pur şi simplu nu are nicio independenţă, este o ramură a administraţiei centralizate, execută servil ordinele superiorilor. Într‑un fel, aici răspunsul e cât se poate de simplu (şi în România, vreme de 40 de ani aşa au stat lucrurile).
Mai complicată e treaba în sistemele ce s‑ar vrea deschise sau se auto‑consideră „deschise”. Acestea, în principiu, acceptă separarea între cele trei ramuri: executivul, legislativul şi judiciarul. Numai că separarea nu e aproape niciodată absolută. Executivul şi/sau legislativul îi numesc/aleg/stabilesc pe magistraţi (depinzând de la stat la stat, îi pot chiar destitui). Superioritatea acestor două ramuri devine evidentă prin mijloacele (de forţă în ultima instanţă) care le stau la dispoziţie. Există apoi presiunile exercitate de aşa‑zisa „opinie publică” (uneori reală, alteori manipulată), există prejudecăţile ideologice, filozofice, politice, religioase acestea sunt orizontul în interiorul căruia funcţionează puterea judiciară.
Magistraţii sunt fiinţe umane şi, prin urmare, sensibile la astfel de influenţe sociale ample, la „discursul” prevalent într‑o comunitate sau alta. Politicienii ştiu să profite abil de toate aceste circumstanţe. Un caz pe care l‑aş numi extrem şi care (se speră, va rămâne unic) s‑a petrecut în Statele Unite ale Americii, ţara unde judiciarul are poate cea mai mare pondere şi cea mai mare independenţă, după părerea mea. Acolo, în cadrul discursului cel mai important al anului, preşedintele Barrack Hussein Obama şi‑a permis să admonesteze şi să condamne o decizie (altminteri destul de neimportantă: despre anume modalităţi de propagandă electorală) a Curţii Supreme. Este primul caz de acest fel în istoria modernă a ţării şi tinde să‑l arate pe preşedinte păşind pe calea trasată de un Castro sau măcar Hugo Chavez.
După cum, atunci când, în 2009, Honduras a căutat să păstreze constituţionalitatea proprie, organe internaţionale de maximă importanţă (O.N.U., O.A.S. şi, să adaug, guvernul american) au condamnat în fioroasă unanimitate constituţionalitatea micuţei ţări. Au trecut multe luni de zile până când aceste organe politice au început să‑şi vina în fire şi să bată în retragere. Sunt, cum spuneam, cazuri extreme, izolate poate, dar ele dovedesc impactul executivului politic asupra judiciarului pur.
Să mai spunem ceva. Legislaţiile europene includ, de vreo 2‑3 decenii încoace, prevederi, interdicţii sau sancţiuni care încalcă în mod flagrant libertatea de vorbire, de exprimare şi de gândire. Chiar dacă intenţiile sunt bune, rezultatul e o bizară şi întristătoare intervenţie a politicului (în America, există, de asemeni, articole legislative asemănătoare, dar mai abil şi mai general formulate).
Europa, care într‑una se făleşte cu apărarea „drepturilor omului”, se contrazice pe sine prin astfel de intervenţii făţiş politic‑ideologice, care, am eu impresia, par să sporească la număr odată cu trecerea timpului.
N‑aş vrea să închei acest lung răspuns fără să admit că şi contrariul e uneori adevărat. Judiciarul intervine părtinitor câteodată în conflicte politice, lucru văzut în destule ţări. Convingerea mea este ca braţul judecătoresc se cuvine să rămână neutru şi obiectiv: să aplice corect legea, iar nu să caute să o „ajusteze” sau să o inventeze.
Să reflectam însă şi la poziţia contrară, vrednică de atenţie: într‑o societate deschisă, anume încleştări sau măsurări de forţe între cele trei ramuri ale puterii din stat pot fi adesea salutare, clarificatoare, benefice publicului larg.
4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?
Sper să nu jignesc aici pe nimeni, dar nu pot să ascund adevărul: răspunsul meu e mai curând negativ. Mă bazez pe experienţa proprie şi pe experienţa altor persoane cunoscute de mine. Magistratura actuală din România rămâne în buna parte împovărată de modalităţi de gândire descinse din bolşevism, rămâne mai mult decât odată subiectivă şi arbitrară, imprevizibilă, sub‑competentă. Fără a intra în amănunte socot că ar mai fi un drum bun de parcurs pentru a progresa şi a redobândi stima şi demnitatea gravă pe care ar trebui să le aibă şi pe care, în bună parte, magistratura de odinioară chiar le deţinea, în bună măsură.
5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S‑a născut oare judecătorul ideal?
Să încep prin a spune că, după opinia mea, această dezirabilă întărire a independenţei şi a încrederii publice s‑ar putea realiza, întâi de toate, printr‑o acţiune socială. Mă gândesc la o remunerare respectabilă, pe măsura prestigiului, a demnităţii şi a răspunderii oamenilor la care ne referim. Mă gândesc, de asemeni, la forme serioase de inamovibilitate. Mă gândesc simultan la sancţiuni severe, în caz de vinovăţie.
Dincolo de aceasta, cunoaştem răspunsul lui Platon (simplu, eficient şi de maximă complicaţie totodată): conducerea se cere a fi încredinţată celor mai înţelepţi şi mai virtuoşi. Cum să realizezi însă acest deziderat? Cine va face selecţia? Ce criterii putem folosi?
O formulă ingenioasă este cea propusa de dr. Otto von Habsburg, fiul ultimului împărat austro‑ungar. Predictibilă poate, dar vrednică de atenţie, venind de la un om energic şi inteligent. Într‑un eseu din anii cincizeci, acest om politic (a fost şi deputat în Parlamentul European) spunea că în zilele noastre monarhul ar trebui să fie nu purtătorul executivului, nici amestecat în treburile legislative, nici simplă figură ceremonială, ci conducător al judiciarului, fiind neutru şi cumva deasupra conflictelor „imanente” („semi‑transcendent” am putea spune). Mi s‑a părut o idee ingenioasa, nu în ultimul rând pentru că lega democraţia cu monarhia. N‑am observat însă că ar fi fost luată în seamă sau discutată.
Acum să adaug o constatare personală. Surplusul de reglementare, juridicul nu este câtuşi de puţin util, dimpotrivă. „De minimis non curat lex” spunea un vechi principiu al dreptului roman: legea nu se preocupă de mărunţişuri. Numai că, din păcate, în mai toate statele moderne totul, sau aproape totul devine obiect al legislaţiei (dialog dintr‑un film american recent: „Asta e interzis în statul Massachussets!”. „Totul e interzis în statul Massachussets!”). Cu decenii în urmă, înţeleptul, piosul şi eruditul N. Steinhardt avertiza contra excesului de legislaţie, citind studiile unui specialist juridic francez de la finele secolului al XIX‑lea!!!). Educarea magistraţilor, administratorilor, ca şi cea a executivului şi a legislativului în acest sens ar fi surprinzător de benefică.
Evident, şi, vreau, să sper inutil, adăugam aici factorul pe care mai toate marile sisteme filozofice, de la cele din Grecia (sau China) antică până în secolele XIX şi XX le‑au integrat ca fiind de la sine înţeles; că fundamentul juridicului este eticul. Dar este acest lucru totdeauna înţeles pe deplin?
Poate că din cele spuse reiese opinia mea că, în ultimă instanţă, nu se poate face prea mult dintr‑odată, că iluziile grandioase nu sunt binevenite, ci se cere o acţiune graduală, incrementală, însoţită de un auto‑control neîncetat.
Aceasta, întrucât, la urma urmelor, magistratura însăşi ar trebui sa fie cea mai interesata în propria calitate profesională şi morală.